[Nettime-ro] "Vad multa arta, dar urmaresc putini artisti": Erwin Kessler

["Revista Art-hoc" <art-hoc@rol.ro>]

SURSA: http://www.revista22.ro/html/index.php?art=1648&nr=2005-04-15


ERWIN KESSLER


Vad multa arta, dar urmaresc putini artisti


Cum ati inceput sa scrieti despre arta romaneasca, in ce context?
In perioada 1993-1996 am scris frecvent, in special in 22, unde aveam o rubrica de arta. Dar era o chestiune de circumstanta, pentru ca eu ma ocup de istoria artei medievale occidentale. Totusi n-a fost chiar o intamplare; prin decembrie 1993 a avut loc prima expozitie a Centrului Soros pentru Arta Contemporana: Ex Oriente Lux. Am fost sa o vad si m-am trezit ca scriu despre ea. Lucrarea despre care am scris ii apartinea lui Alexandru Patatics, de la Timisoara, care pentru mine ramane cel mai important artist alternativ din Romania. A fost un text in ultima instanta pozitiv, poate unul dintre putinele pozitive pe care le-am scris. Dupa aceea, m-am gandit sa-l public; singurul nume pe care-l cunosteam din lumea artei, care avea de-a face cu reviste culturale, era Andrei Cornea. Am venit la 22 cu textul, Andrei Cornea nu era aici, insa am lasat textul, care nu numai ca a fost publicat, dar, dupa aparitia lui, mi s-a si propus sa am o rubrica la 22.
Ce se intampla, in perioada aceea, cu arta romaneasca?
In cultura romana se insuruba un nou tip de mentalitate politico-artistica. Alaturi de Centrul Soros pentru Arta Contemporana exista Catacomba, galeria Fundatiei Anastasia - doua seturi de valori politice si artistice contrare. Nu pot sa spun ca am acceptat una si am refuzat alta. Am fost atent la exagerarile inerente impunerii unei ideologii, schimbarii unei mentalitati; de aceea am scris oarecum negativ si despre unii, si despre altii. Pe de o parte, tipul de optiune tehnologica si ideologica alternativa propusa, chiar impusa, de catre Centrul Soros a fost imbratisat de multa lume, dar fara discernamant. Multi artisti au inceput sa mimeze arta alternativa - prin instalatii, arta video, arta pe computer; adesea erau aproape parodii. Catacomba, desi la un moment dat s-a inchis, a castigat si ea batalia ei - arta neo-ortodoxista a devenit un reper cultural major, chiar oficial. Insa sunt niste batalii castigate si in acelasi timp pierdute: purismul celor doua tendinte s-a pierdut o
data cu disparitia institutiilor, nu a mai existat o exigenta ideologica, estetica, tehnica.
Cum v-ati raportat la momentul acela?
Am incetat sa mai scriu, pentru ca se ajunsese la fundul sacului. Am revenit apoi la matca preocuparilor mele principale, istoria artei occidentale; am stat mai putin in tara. Am publicat despre Bosch in Franta, despre Caravaggio in Anglia, despre Bosch in Olanda, despre Marcel Duchamp iarasi in Olanda, texte in franceza si in engleza, care mi-au favorizat o noua intelegere cu arta, dar cu alta arta. Nu pot sa spun ca arta romaneasca m-a dezamagit. A fost ca un corp care a crescut si apoi a stagnat. Si pe fundalul acesta s-a intamplat un alt lucru, care m-a determinat sa nu mai scriu. Cred ca era in '97 sau in '98 cand a avut loc ultima mare expozitie retrospectiva Bernea, de la Muzeul National de Arta; am scris un studiu, mare, care se numea DFSH. Este un text inedit, singurul meu text nepublicat, care trata problema Bernea si, in spatele ei, problema artei neo-ortodoxiste, dar nu numai, ci era problema artei romanesti, dar intr-un mod foarte drastic. La 22, textul a fost citit de
mai multa lume si mi s-a propus sa mai tai, dar nici eu n-am putut. Pe fundalul dezangajarii generate de subtierea mizelor in arta romaneasca, aceasta lovitura mi-a taiat cheful. Realitatea este ca eu am scris despre lucruri care exista, n-am inventat fenomene, tensiuni si nici solutii. In momentul in care aceste tensiuni nu mai existau, ar fi fost imoral sa supralicitez si sa le creez. As fi devenit doar un rutinat, ca atatia altii din cultura romana, care ar fi scris doar ca sa fie prezent. Dar am pastrat in permanenta legatura cu arta actuala. Am mai scris despre arta romaneasca, dar nu despre cea contemporana - ca redactor la revista Plural a Fundatiei Culturale Romane, acum Institutul Cultural Roman, revista ce apare in limbi straine. M-a interesat in general avangarda, arta de la inceputul sec. XX. Am vazut apoi expozitiile de arta contemporana, am descoperit si cativa tineri pe care-i urmaresc si acum, dar n-am mai simtit nevoia sa scriu.


MNAC: am considerat ca un muzeu atat de banal era mai cumplit decat un muzeu rau
Si cum a reaparut aceasta nevoie?
De curand - e vorba de un text la fel de dramatic, despre MNAC. Este ingrozitor ca despre MNAC nu se vorbeste, cum nu se vorbeste nici despre multe alte muzee de la noi, cand ele ar trebui sa fie in centrul atentiei si oamenii sa mearga sa le vada. Arta face bine. Si face si rau. Si daca face rau, tot bine face in ultima instanta, pentru ca misca. Am vazut muzeul prima data din interes pentru Mihai Oroveanu - cu el am colaborat intotdeauna foarte bine. Dupa ce am vazut muzeul, i-am spus: "E bine ca este si e banal cum este". Peste cateva zile m-am dus sa-l vad iarasi. Ceva se intamplase. Si l-am mai vazut de doua ori, din ce in ce mai incrancenat. Mi-am dat seama ca pentru noi un asemenea muzeu atat de banal era mai cumplit decat un muzeu de-a dreptul rau. Si de asta am scris. Stiind ca 22 are restrictii foarte mari de spatiu, am dus textul si la Dilema. Aici n-au avut probleme cu lungimea textului, ci cu directia lui. Mi s-a spus ca ei nu pot sa publice acest "pamflet", pentru ca
la Dilema opinia asupra MNAC este pozitiva. M-a surprins faptul ca Dilema nu mai avea dileme, mai ales in privinta MNAC, o institutie care prin chiar natura ei este dilematica. Am taiat textul si el a fost publicat in 22.
Ce se intampla, in perioada aceea, cu arta romaneasca?
In cultura romana se insuruba un nou tip de mentalitate politico-artistica. Alaturi de Centrul Soros pentru Arta Contemporana exista Catacomba, galeria Fundatiei Anastasia - doua seturi de valori politice si artistice contrare. Nu pot sa spun ca am acceptat una si am refuzat alta. Am fost atent la exagerarile inerente impunerii unei ideologii, schimbarii unei mentalitati; de aceea am scris oarecum negativ si despre unii, si despre altii. Pe de o parte, tipul de optiune tehnologica si ideologica alternativa propusa, chiar impusa, de catre Centrul Soros a fost imbratisat de multa lume, dar fara discernamant. Multi artisti au inceput sa mimeze arta alternativa - prin instalatii, arta video, arta pe computer; adesea erau aproape parodii. Catacomba, desi la un moment dat s-a inchis, a castigat si ea batalia ei - arta neo-ortodoxista a devenit un reper cultural major, chiar oficial. Insa sunt niste batalii castigate si in acelasi timp pierdute: purismul celor doua tendinte s-a pierdut o
data cu disparitia institutiilor, nu a mai existat o exigenta ideologica, estetica, tehnica.
Cum v-ati raportat la momentul acela?
Am incetat sa mai scriu, pentru ca se ajunsese la fundul sacului. Am revenit apoi la matca preocuparilor mele principale, istoria artei occidentale; am stat mai putin in tara. Am publicat despre Bosch in Franta, despre Caravaggio in Anglia, despre Bosch in Olanda, despre Marcel Duchamp iarasi in Olanda, texte in franceza si in engleza, care mi-au favorizat o noua intelegere cu arta, dar cu alta arta. Nu pot sa spun ca arta romaneasca m-a dezamagit. A fost ca un corp care a crescut si apoi a stagnat. Si pe fundalul acesta s-a intamplat un alt lucru, care m-a determinat sa nu mai scriu. Cred ca era in '97 sau in '98 cand a avut loc ultima mare expozitie retrospectiva Bernea, de la Muzeul National de Arta; am scris un studiu, mare, care se numea DFSH. Este un text inedit, singurul meu text nepublicat, care trata problema Bernea si, in spatele ei, problema artei neo-ortodoxiste, dar nu numai, ci era problema artei romanesti, dar intr-un mod foarte drastic. La 22, textul a fost citit de
mai multa lume si mi s-a propus sa mai tai, dar nici eu n-am putut. Pe fundalul dezangajarii generate de subtierea mizelor in arta romaneasca, aceasta lovitura mi-a taiat cheful. Realitatea este ca eu am scris despre lucruri care exista, n-am inventat fenomene, tensiuni si nici solutii. In momentul in care aceste tensiuni nu mai existau, ar fi fost imoral sa supralicitez si sa le creez. As fi devenit doar un rutinat, ca atatia altii din cultura romana, care ar fi scris doar ca sa fie prezent. Dar am pastrat in permanenta legatura cu arta actuala. Am mai scris despre arta romaneasca, dar nu despre cea contemporana - ca redactor la revista Plural a Fundatiei Culturale Romane, acum Institutul Cultural Roman, revista ce apare in limbi straine. M-a interesat in general avangarda, arta de la inceputul sec. XX. Am vazut apoi expozitiile de arta contemporana, am descoperit si cativa tineri pe care-i urmaresc si acum, dar n-am mai simtit nevoia sa scriu.


MNAC: am considerat ca un muzeu atat de banal era mai cumplit decat un muzeu rau
Si cum a reaparut aceasta nevoie?
De curand - e vorba de un text la fel de dramatic, despre MNAC. Este ingrozitor ca despre MNAC nu se vorbeste, cum nu se vorbeste nici despre multe alte muzee de la noi, cand ele ar trebui sa fie in centrul atentiei si oamenii sa mearga sa le vada. Arta face bine. Si face si rau. Si daca face rau, tot bine face in ultima instanta, pentru ca misca. Am vazut muzeul prima data din interes pentru Mihai Oroveanu - cu el am colaborat intotdeauna foarte bine. Dupa ce am vazut muzeul, i-am spus: "E bine ca este si e banal cum este". Peste cateva zile m-am dus sa-l vad iarasi. Ceva se intamplase. Si l-am mai vazut de doua ori, din ce in ce mai incrancenat. Mi-am dat seama ca pentru noi un asemenea muzeu atat de banal era mai cumplit decat un muzeu de-a dreptul rau. Si de asta am scris. Stiind ca 22 are restrictii foarte mari de spatiu, am dus textul si la Dilema. Aici n-au avut probleme cu lungimea textului, ci cu directia lui. Mi s-a spus ca ei nu pot sa publice acest "pamflet", pentru ca
la Dilema opinia asupra MNAC este pozitiva. M-a surprins faptul ca Dilema nu mai avea dileme, mai ales in privinta MNAC, o institutie care prin chiar natura ei este dilematica. Am taiat textul si el a fost publicat in 22.
In perioada petrecuta in strainatate, ce proiecte ati avut?
Am scris si publicat, in Olanda, o carte despre Bosch. La ora actuala e in curs de finalizare o alta carte, un fel de monografie Ecce homo in franceza. Sigur, am mai organizat si expozitii, am mai scris si cataloage, am produs un eseu de istoria artei contemporane in imagini, un film numit Langzeitspielspa�, o productie "alternativa" de istorie a artei. Apoi mi-am continuat drumul destul de traditional in ceea ce priveste antropologia istorica.
De acolo, din strainatate, cum se vede arta romaneasca? Nu prea se vede. Acolo nu am fost niciodata ca exponent al culturii romanesti, nici al celei actuale si nici al celei traditionale. Nu am fost in postura de a fi intrebat despre arta romaneasca. N-am incercat sa ma prevalez niciodata de romanitatea mea. Cred ca nu asta este calea. La fel cum nu cred ca-ti faci un loc in arta contemporana proclamandu-ti tarele (o Casa a Poporului, comunismul s.a.). A invoca in permanenta asta, cum foarte multi artisti fac acum la noi, dupa atata timp - isi scot plus-profitul lor intelectual si social din exhibarea ranilor nationale - mi se pare si derizoriu, si dezolant, si descalificant. 
Dar ele sunt niste realitati, nu? Ce ar trebui sa faca artistul roman? Sunt niste realitati, dar a te complace in ele este o fuga de realitate. Eu nu spun niciodata ce trebuie facut; intotdeauna privesc retrospectiv. Artistii romani pot sa faca absolut orice, dar atunci cand exhiba doar rani si pe fiecare rana scrie Romania ("sunt asa pentru ca sunt roman", "nu pot asta pentru ca sunt roman" etc.) e deplorabil.
E un rau care ar trebui exorcizat? Exorcismul nu poate fi decat strict individual. Catacomba si Centrul Soros ofereau doua tipuri de exorcizari complet diferite, dar colective: "Avem o umbrela, veniti sub ea, o sa scapati de cosmarul comunismului". Nu mai exista mantuire in grup. De asta este foarte grav ce s-a intamplat si se intampla in continuare cu MNAC. Se escamoteaza importanta ofertei pe care o face - care trebuie salutata. MNAC propune o definitie a artei in care pictura, sculptura nu prea vor mai exista. Ca artist, daca ai ca reper muzeul acesta, te intrebi: mai existi? Este o mare incercare de manipulare, dar ramane o propunere - o propunere la randul ei, paradoxal, reactionara. MNAC ofera o paradigma tardiva a artei alternative. Arta actuala occidentala cunoaste o recrudescenta, o reorientare catre pictura si sculptura - de la David Reed la Katharina Grosse, Damien Hirst, Sarah Lucas sau Luc Tuymans. Acum n-o sa zic ca idealul meu este ca in Romania arta sa aiba acelasi
succes pe care il are in Marea Britanie, unde decernarea Premiilor Turner este ca un festival national. Nu e vorba doar despre imagine. MNAC imi repugna si pentru ca se izmeneste: "suntem profesionisti, avem artisti profesionisti, prezentam profesionist". Eu nu ma duc acolo sa aleg un produs garantat, ci sa fiu fericit sau nefericit cu o arta pe care sa o pot investi eu cu sens, nu sa ma dascaleasca ea propagandistic.
Arta si profesionismul sunt incompatibile?
Profesionist vreau sa fie dentistul, nu artistul. Cand e lipsita de echivoc, arta este simpla teza. Un artist bun este o nebuloasa. Despre un artist mare, a spune ca este un profesionist este o prostie. Rembrandt e un bun profesionist? Acum s-a ajuns ca artistul sa spuna raspicat ce face (sa faca proiecte, programe) si sa faca (doar) ceea ce spune. E propriul interpret, e un tehnician al imaginii. Un artist constient, responsabil si consecvent e odios. Acum arta tautologizeaza tot mai mult realitatea, devenind un fel de sociologie vizuala, naiv patetica, dar si oportunista social: realitatea cunoaste discriminarea, arta gloseaza discriminarea, realitatea cunoaste violenta, arta mimeaza violenta etc. Arta insa nu se face cu intentii bune. Am vazut la Beaubourg o expozitie tipic oportunista, Arta contra SIDA. Un artist a avut insa curajul sa puna un banner pe care scria "Arta contra SIDA nu inseamna nimic". Acesta-i adevarul; arta nu rezolva nici o problema, nici efectul de sera, nici
clonarea umana. Ea are o sublima ineficacitate practica, tocmai pentru ca are o profunda eficacitate sistemica: ea iti amenajeaza locul in lume, o face de trait. Acum, in ciuda incredibilei densitati si diversitati a artei, asistam la o permanenta saracire a registrului experientei estetice, suntem tot mai greu si mai putin miscati de opere tot mai goale, decorative si bombastice. In arta, criticismul este doar o strategie de piata, vizeaza profitul si nu constiinta. Este un fals altruism. Artistul critic este cu temele la zi si cu sinele repetent. In fapt, arta satisface egoismul nostru cel mai profund, acela de a poseda, chiar si cu ochii doar. In arta caut un om unic, simtirea cuiva anume, nu ideile tuturor. Eu scriu din dragoste si din ura. Merg mult in muzee, imi plac muzeele, galeriile de arta. Dar asta nu este o profesie, este o pasiune. Arta este un lucru pe care trebuie sa-l vezi si sa-l atingi, sa-l ai. 
Eu vad multa arta, dar urmaresc putini artisti. Alaturi de Patatics, in arta alternativa as putea sa vorbesc si de altii care sunt artisti autentici, ca Alexandru Antik. In arta cealalta, care-mi este mai apropiata decat cea alternativa, am niste nume foarte clare. In primul rand Zidaru, pe care-l consider si acum singurul artist contemporan local cu un proiect amplu estetic si social, viguros, aproape o institutie, care arata foarte multe lucruri despre Romania. E o Romanie pe care n-o recunoastem, desi e majoritara, o Romanie dura, neagra, complicata. Ortodoxia a castigat un pariu pe care nici nu l-a facut. Oamenii au venit la ea, cu vidul, confuzia, viziunile, durerile si neintelegerile lor, care ar putea sa explodeze oricand. Ei bine, Biserica continua sa gestioneze probabil cel mai important si necercetat fenomen antropologic al Romaniei contemporane: credinta. De asta ma intereseaza foarte mult Zidaru. Pentru mine, el este exponentul acestui ultraortodoxism care releva o criza
cronica a civilizatiei, o inaderenta la istorie prin chiar trairea ei, si care poate sa rabufneasca intr-un viitor apropiat plin de frustrari. Alaturi de Zidaru stau cativa pictori: Ioana Batranu, Ion Grigorescu, Anca Muresan, Ecaterina Vrana, Elena Copuzeanu si Dumitru Gorzo.


Interviu realizat de Ioana ANGHELESCU






---
Trimite cele mai frumoase felicitari virtuale prietenilor tai!
http://www.felicitari.ro


_______________________________________________
Nettime-ro mailing list
Nettime-ro@nettime.org
http://amsterdam.nettime.org/cgi-bin/mailman/listinfo/nettime-ro
-->
arhiva: http://amsterdam.nettime.org/