[Nettime-ro] Despre arta de la noi...

[vladimir bulat <vbulat@k.ro>]

SURSA: http://www.revista22.ro

ANUL XV (827) (10 ianuarie 2006 - 16 ianuarie 2006)   

Aici e gol (II) (ERWIN KESSLER) 



Dupa 1989, unii artisti au inteles rapid ca trebuie sa scape de mirosul de
?East European intellectual crap?. Asa a aparut la noi arta distopiei
sociale a neo-avangardismului criticist de stanga, opusa atat utopiei
estetice spiritualiste, cat si sistemului babo-ciucurenkitsch de fond
plastic. Criticismul neo-avangardist este tot o forma de elitism retrograd,
ca si acela spiritualist, intrucat promoveaza o ?elita a constiintei
artistice?, asemanatoare in multe privinte cu aceea a ?revolutionarilor de
profesie? de altadata, dar si cu aceea a iluminatilor de azi. Este o elita
intretinuta de societatea de consum si a carei unica preocupare este aceea
de a demonta (strict abstract, in spatii institutionale inchise, fara ecou
social, surdinizate) chiar mecanismele societatii de consum. Demistificare
plenar manipulata (banii pentru asemenea proiecte provin cel mai adesea de
la fundatii finantate de marile corporatii capitaliste), neo-avangarda de
stanga este un produs tipic al civilizatiei divertismentului, care conserva
criticismul ca pe o relicva-fetis ce reimprospateaza apetitul pentru
consumul cultural atunci cand produsele sunt sleite. Retrograde sunt chiar
si mijloacele sale, respectiv problematizarea la infinit a chiar
mijloacelor de expresie, problematizare devenita ea insasi mijloc de
expresie sau tic productiv (deconstruirea mecanismelor puterii,
culpabilizarea mass-media etc.). 

Odata cu irumperea artei video la noi, la inceputul anilor ?90,
neo-avangardistii de stanga s-au intrecut in demascarea mediilor de
informare, in dezgolirea ecranelor mincinoase. Reprezentantii artei
neo-ortodoxiste care s-au apropiat de video (Zidaru sau Bernea) si-au
insusit acest mediu artistic intr-un mod necritic, dar productiv, fara
crispare, regasind in el si cu ajutorul lui aceeasi plenitudine si transa
spiritualista din picturile sau sculpturile lor. Opusa poeticii crisparii
si denuntului practicate de carierismul artistic de stanga, arta
?alternativa? neo-ortodoxista s-a apropiat tot mai mult de spiritul de
acceptare a lumii (sau cel putin a mijloacelor artei) ce planeaza asupra
artei internationale la trecerea dintre milenii. Extinzandu-si mijloacele,
ea si-a extins sfera de influenta asupra unui public tot mai tele-vizual,
pe care si-l fidelizeaza in aceeasi masura in care liturghiile radio sau
televizate isi capteaza enoriasii virtuali. Actiunea acestor medii este tot
mai importanta pentru sporul de incredere (sociala, morala, dar si -
rareori mentionata - estetica) a populatiei fata de ortodoxia iconodula,
icono-centrica, avida de imagine. Consumul si divertismentul raman insa
cuvintele-cheie atat pentru cei gripati critic, cat si pentru cei in transa
super-afirmativa. Desi perspectivele lor sunt divergente, legitimitatea
estetica a celor doua tendinte nu poate fi judecata decat dintr-o singura
perspectiva (si aceea e ?capitalista?): in ce masura productiile respective
satisfac publicul pe care il vizeaza? 

Or, de pilda, publicul vizat de ?dezvaluirile? lui Matei Bejenaru privind
exploatarea ?muncitoarelor textile?, publicul textil, ca sa-i folosim
conceptul, este neatins de proiectul sau de protest socio-estetic.
Proiectul nu le-a imbunatatit conditiile de salarizare (ba dimpotriva, caci
industria in lohn a inceput sa migreze peste granitele Romaniei, insa nici
asta nu s-a intamplat din cauza artistului). Publicul a ramas insa neatins
si in sensul cel mai profund pentru arta, in sensul estetic. Evident ca
nici o ?muncitoare textila? nu a calcat pragul expozitiei, pentru a percepe
si trai o experienta de constiinta care sa-i modifice intelegerea
propriului loc in sistemul social. In acelasi sens, se poate pune
intrebarea cati votanti ai lui Iliescu (intelegand prin acestia publicul
textil, amorf) a adus in tabara celor ?buni? (care si ei si-au schimbat
blana la patru ani o data) opera de amendare caricaturala a moravurilor
locale desfasurata de catre Perjovschi in 22 si aiurea? Cei ce vad/citesc
Perjovschi sunt deja de-ai lui, se afla in tabara celor convinsi dinainte
de justetea pozitiei sale. Cei ce ar trebui sa se ?indrepte?, intelegand
opera sa (care-si fixeaza tinta tocmai in aceasta ?indreptare?), se afla
intr-o zona (politica, culturala, dar si spirituala) de neatins pentru el.
Ca si la Bejenaru, finalitatea operei sale este o pura conventie. Ei nu-si
satisfac publicul-tinta, care ramane o simpla fictiune. Produc opera
?progresista? pe stoc conceptual global, asa cum fac si alti
neo-avangardisti de stanga, de la subReal la Casa Gontz si ceilalti
operatori artistici ai constiintei critice, care lucreaza de zor asupra
unui public abstract (inexistent), caruia-i dezvaluie manipularea crunta in
care se tavaleste (pe strada, la TV si-n magazine). Iar publicul continua
sa dospeasca-n drojdia manipularii, aducand si producand bani, dupa legea
salbatica, dar normala, a acumularii capitaliste. Naivitatea acestei arte
aparent avizate este manifesta. Cu tot criticismul ei acerb, ea este
produsul pe deplin manipulat al civilizatiei divertismentului, este o forma
de asistenta pe care o acorda societatea unei opere de destructurare
devenita produs comercial ca toate celelalte. Pentru putinii dintre acesti
artisti care au un profil moral (Perjovschi, Bejenaru), situatia lor este
intr-un fel tragica: in sensul relatiei cu publicul pe care il vizeaza,
arta lor este profund ilegitima estetic. Publicul textil local prefera arta
?de plin? autohtona. Arta critica (arta neacceptarii lumii asa cum e ea)
isi gaseste publicul real in board-urile ce aproba bugetele pentru proiecte
de arta progresista, adresata - fictiv - celor ce sunt, intr-un fel sau
altul, defavorizati (social, mental, politic). Problema este ca cei
defavorizati sunt, frecvent, reactionari din punct de vedere estetic. Sunt
manelisti, caci Balasa inimii lor e o manea pentru ochi. 

Arta neo-avangardistilor de stanga sta rau si deontologic, dar sta rau si
pe piata (pe piata reala, nu pe cea subventionata), intrucat bursa
simbolurilor religioase sta mai bine decat bursa imboldurilor ideologice.
Arta ?de plin? autohtona sta mai bine pe piata, dar pe o piata tot mai
marginala pe an ce trece, inchistata, lipsita de deschidere reala catre
arta internationala a timpului, intrucat deschiderea a fost tematizata si
monopolizata de arta critica, care a transformat-o intr-un fief al
inchiderii, al suspiciunii fata de realitate. Momentul cultural actual,
acela al consumului decomplexat si al reificarii virtualului, al exploziei
informatice ca pur spectacol cinic, ce nu mai deschide catre nici o utopie
progresista, nu are in arta romaneasca nici un exponent. Toti artistii
locali (indiferent de orientarea lor) sunt escapisti, sunt prea culti,
inteligenti, esteti si elitisti pentru a face arta din acceptarea, chiar de
catre ei insisi, in fiecare clipa a vietii lor, a mersului lumii asa cum e
ea. 


Pata galbena
Cum ar arata o asemenea arta a acceptarii poate fi intrevazut tocmai in
expozitia pe care domnul cu sal de matase o declara drept goala. In filmul
lui Pipilotti Rist, de pilda. Desigur, in raport cu asteptarile noastre
(estetice si filozofice), o asemenea arta este intrucatva goala. Ea nu mai
poarta un ideal si nu construieste o utopie, nici de stanga, nici de
dreapta. Semnele pe care ni le face o asemenea arta sunt lizibile, caci
seamana cu cele de pe etichetele produselor cu care suntem obisnuiti. De
aceea nu ne vine sa credem ca este arta, credem ca este vreo oferta la
pachet, din care ramai doar cu ambalajul (?filme pe pereti?). Publicul are
o reticenta (cultivata, nu naturala) de a se raporta la aceasta arta ca la
un ?plin?, intrucat este vasalul credincios al matricei estetice autohtone,
care il indeamna sa caute in arta un spatiu al trairilor superioare, al
betiei inaltimilor culturale, al iesirii din realitate. Pentru aceasta
decuplare a publicului de experienta estetica actuala este vinovata arta
autohtona, atat cea recenta, cat si cea mai putin recenta, atat cea
retrograda, cat si cea progresista, care au transformat ideea de opera de
arta intr-un produs de design interior in care interioritatea a fost
decuplata de trairea reala si inlocuita cu constructe metafizice sau
sloganuri ideologice. 

Se va spune ca explozia intranzitiva de galben din filmul lui Pipilotti
Rist, care nu deschide catre nimic altceva decat ceea ce este ea, care nu
incrimineaza autostrada pentru ca este cenusie si primavara ca e racoroasa,
si care refuza sa fondeze o metafizica pe placerea proprie, de-o clipa,
reprezinta doar o fundatura, un moment derizoriu si dezolant al marii arte
occidentale. Se va spune ca ?ei? stau rau, si nu ?noi?. Din pacate (sau din
fericire, pentru ca cei ce se erijeaza in ?noi? nici nu stiu cat de mult
suntem deja ca aceia pe care-i numesc ?ei?), lucrurile nu stau asa. Arta
acceptarii nu este doar o arta cu miza, aceea de a reface pactul cu lumea
dupa atatea utopii si distopii care au avut in comun ideea ca sensul este
in spatele lucrurilor si altceva decat ele, ci este si o arta cu istorie.
Este in istoria mare a artei. Oricat de fandosit si farsor a fost el,
jucand cu abila candoare cand rolul de Iisus Hristos, cand pe acela de
savant sau de comerciant, Dürer a realizat, spre sfarsitul vietii, un
faimos desen, un autoportret in care artistul, despuiat ca un cadavru la
morga, slab si cocarjat, isi indreapta degetul aratator spre pantecul usor
umflat pe care intr-un loc inca se mai ghiceste o mica urma de culoare. Pe
desen artistul a scris urmatoarele cuvinte: ?Acolo unde este pata galbena
ma doare?. De boala care se ascundea sub pata galbena a si murit Dürer,
dupa cum au constatat ?oamenii de stiinta? actuali, care au identificat si
boala, si evolutia ei. Dar asta conteaza mai putin. Ceea ce conteaza este
faptul ca acel desen neinsemnat a putut sa transmita adevarul unic si
autentic al unui om care simte ceva si reuseste sa transmita acel ceva, cu
acuitate, altcuiva aflat la mare distanta (in spatiu sau timp). Fara
utopie, fara ideal. Pata galbena este misterul comunicarii empatice din
miezul artei occidentale, iar intre Dürer si Pipilotti Rist exista, din
acest punct de vedere, doar o diferenta de epoca si mijloace artistice.


 



---------------------------------
Targul Online de Joburi . Participa si tu!
http://www.myjob.ro/index.php?m=jobfair




_______________________________________________
Nettime-ro mailing list
Nettime-ro@nettime.org
http://www.nettime.org/cgi-bin/mailman/listinfo/nettime-ro
-->
arhiva: http://amsterdam.nettime.org/