Alin Cristea on Sat, 21 Jul 2007 15:08:04 +0200 (CEST) |
[Date Prev] [Date Next] [Thread Prev] [Thread Next] [Date Index] [Thread Index]
[Nettime-ro] Un rit de trecere |
Un rit de trecere Vianu Muresan, Adevarul literar si artistic, Nr. 880, 18 iulie 2007 Da, chiar cred ca asa ceva e lectura, un rit de trecere. Si nu ma deranjeaza ca intentia originara a scrisului nu a fost aceasta, cat pur si simplu dominatia magica a lumii printr-un sistem de semne. Adica, in esenta o forma de practica a puterii, cea mai rafinata pe care a putut-o nascoci pana acum specia noastra. Iar ca rit de trecere asuma performanta de-a innoda, in incalcitura unor rostiri augurale, firele unei lumi de aici, cu cele ale uneia de dincolo. Nu trebuie sa ma intrebati ?unde?? dincolo, pentru ca nu voi putea sa raspund. Nici eu nu stiu, unde isi istovesc cuvintele razele rostirilor lor, catre ce fel de plaja ne petrecem, atunci cand pasim cu mintea pe pietrele miraculoase inaltate de vorbe in apele calme ale paginii. Stiu doar atat, ca suntem vii, rasuflam, obosim, caram poveri abrutizante, luptam nauciti de ambitii absconse si dupa o vreme lasam totul la o parte, deschidem o carte si zabovim printre prietenoasele salbaticiuni ivite din vraja cuvintelor. Cateodata, pana uitam de noi, pana ne pomenim patimind erezii magratice, pana ne vedem transportati in arhipelagul cristalin al figurilor descarnate. De la sanul acestora mintea isi suge frumusetea si nemurirea. Citind, nu cautam doar spectacolul distractiv al povestilor, nu ne multumim doar sa inchidem gura interogatiilor abstracte de ce ne macina cugetul. Citim cu programul complet al vietii, simtite si asumate la un moment dat, solicitam in lectura mai mult decat inteligenta comprehensiva. Prin unele carti navigam catre spatii extranee, pipaim ca orbetii reliefurile formularilor pentru a inainta, bajbaind, in directia ce ne cheama cu insinuari de himera, pe care insa n-o cunoastem, trebuind s-o dobandim pe dibuite, riscand sa dam cu capul de pereti, sa ne intepam degetele in cactusi demonici, sa inghitim cu pleoapele cascate vedenii sumbre. Cine citeste numai pentru a se dumiri mental, tintuieste vazduhul cartii, intuneca orizontul in care se-ncheaga aratarile gnosice, pierzand odata cu asta ocazia acelor exuberante, pe care le traieste orice hermeneut al semnelor, de-a se simti incorporat transcendentelor. Cartile iti spun ele singure de unde se trag rostirile lor si pana unde te pot insoti, in lunecusul tau spre inefabilul celeilalte lumi. Alaturi de unele intelegi ca esti dominat de un soi de vis, care nu stii cand a inceput, ce compromite incetul cu incetul satietatea simplei consumptii cotidiene, confiscandu-ti pasiunea si dorul, si care ar trebui parca sa continue inspre ceva de netrait. Din inertie poti numi fictiune acea lume pe care o rasufla cartile adevarate, dar mai corect ar fi sa consideri ca asa-zisele fictiuni sunt visele neterminate ale omenirii, pe care scriitorii alesi si le amintesc in mod inexplicabil, bantuiti de har, si sub aparenta ca inventeaza lumi, restituie retrospectiunile transcendentale ale destinului speciei noastre. Oamenii lui Platon isi aminteau idei pure si eterne, scriitorii inspirati isi amintesc visele secrete si eterne, pe care in scurta si patetica noastra buimaceala nu le dibuim niciodata pana la capat. Ei sunt exaltatii viselor comune, dupa cum sfintii sunt biciuiti de suferintele tuturor, cum strainii sunt obositi de ratacirile tuturor. De parca ar fi bine lumii sa-si continue somnul ei mineral, in vreme ce cativa stau de straja, pazind la portile destinului iesirile in ideal. Sunt, desigur, carti sacre pe care preotii le citesc pentru a petrece in lumea de dincolo sufletele vacante. Sunt mantre, boscorodeli de taina, rugaciuni, psalmi ce pot invinge oprelistile tristilor hoinari intru postfetele vietii. Dar eu cred ca nu doar acea dimensiune e o lume de dincolo necesara, un heterotop al destinului nostru. Cred ca insasi lumea cuvintelor, aceasta transcendenta gramaticala e un alt topos, la care accedem in lectura pentru a ne locui, in sfarsit, propriile secrete. De aceea, cartile mari (afli singur, cand meriti, care-s acelea) sunt fictiuni revelatoare ale destinului nostru neasumat, pe care o samanta de intelepciune ne-ar indemna sa incepem a le lua in seama. Nu pentru ca vreodata ar putea deveni prea tarziu ? in acea dimensiune si in rugaciuni nu se face niciodata tarziu ?, insa pentru ca dupa o vreme sar putea sa uitam iarasi ce am pierdut, traind pur si simplu, si ce ar trebui sa cautam. Izolati de semnele celeilalte lumi, ignorand anumite carti, riscam sa fim vesnici intr-o lume ce ne putrezeste sub picioare, sa cadem in infernul uitarii totale, unde vajaitul propriei prabusiri sa ne-ademeneasca asemenea irezistibilelor sirene. Sa pierim, uitand, ceea ce niciodata nu am stiut cu adevarat, sa ne ratacim de pe o cale care a fost mereu gresita. http://adevarulonline.ro/alia/2007-07-18-7.pdf --------------------------------- Sick sense of humor? Visit Yahoo! TV's Comedy with an Edge to see what's on, when. _______________________________________________ Nettime-ro mailing list [email protected] http://www.nettime.org/cgi-bin/mailman/listinfo/nettime-ro --> arhiva: http://amsterdam.nettime.org/